NE PASA !!!
Azi 17.03.2012 s-a difuzat La Radio Sufletel cea de a IIa emisiune care poarta titlul "NE PASA !" . O emisiune care a avut-o ca invitata pe dna Aurelia Cheles . Moderatorul ( realizatorul ) emisiunii Eugen Emeric a lansat ca tema "Bolile rare - Diagnosticul" . Pot spune ca aceasta a IIa emisiune a imbracat mult mai bine scopul acestei emisiuni dezbatere .Unul din scopurile emisiunii este de o mare importanta > INFORMAREA < si emisiunea de azi a reusit sa aduca in fata multe aspecte ale subiecelor dezbatute.
S-au primit pe adresa Radio Sufletel multe mesaje de la ascultatori pentru reincadrarea emisiunii pe un alt spatiu cu o mai mare audienta . Asa se face ca incepand de saptamana viitoare emisiunea "NE PASA !" va fi difuzata in zilele de vineri in spatiul orar 19.00 - 21.00 .
Conform promisiunii ,Radio Sufletel, a creat pe Facebook un grup ce poarta titlul emisiunii si poate fi accesat la adresa http://www.facebook.com/groups/nepasa/ sau chiar de aici, de pe blogul Radio Sufletel ( in dreapta la "GRUPURILE CREATE DE RADIO SUFLETEL PE FACEBOOK"
Spre marea mea bucurie sunt onorat in acest grup de prezenta multor oameni cu suflet frumos pe care ii salut cu mult respect !
Printre acesti noi prieteni ai grupului se afla si Ramona Balutescu .Ii multumesc pentru deschidere si obiectivitate . Am primit acceptul de a posta pentru dv un articol semnat de dansa pe care va invit sa il parcurgeti in continuare.
Meseriasul de inimi
Altfel vorbesti despre viata si moarte cu un chirurg care ti-a explicat o inima deschisa
Povestea unei inimi, luata separat de cea a posesorului ei, poate fi una mult mai adevarata decat cea inscrisa in biografie. Poti spune lumii ce doresti despre tine, poti chiar sa-ti trasezi pentru tine un cod de norme care sa iti spui ca te reprezinta, intru rigiditate si neparticipare, dar soapta inimii, chiar daca nu vrei sa o asculti, te da de gol si-ti vorbeste despe o alta viata. Ambitia, invidia, frica, ura, lacomia, induiosarea, surprinderea, consternarea traseaza, prin raspunsul inimii tale, o harta care te-ar putea surprinde, daca ai decide ca ai curajul sa o privesti in fata. Dar linistea noastra, comoda, tine de multe ori si de a ne confectiona momente de acalmie acolo unde inima, biata de ea, "da din sange ca dintr-o coada", cum spunea Nichita Stanescu, incercand sa anunte o noua dragoste, prin ritmul ei, printr-o bataie mai ampla, sau, uneori, o boala, prin gheara pe care ti-o da, prin avertizarea ca e timpul sa te asezi si sa te aduni. E greu sa vorbesti despre "lucrarile inimii", atunci cand chiar si fata de tine ai reticente, si nu poti sa o faci, iesind din platitudine, cu altcineva decat atunci cand simti ca poti sa imparti cu adevarat, ca nu pierzi, punand pe masa, ci, dimpotriva, pleci imbogatit, imbogatind, la randul tau, pe acel cineva.
Verde. Mult verde Dau buna ziua celorlalti, atunci cand cel cu care intru, ca un vartej verde, in sala, ma prezinta echipei cu care urmeaza sa ne petrecem urmatoarele ore. Intreb de scaunel, il pun firesc acolo unde stiu ca trebuie sa fie, urc si o noua poveste, o noua intalnire nemijlocita cu o inima incepe asa cum putini dintre noi au ocazia a avea. Dar este mai mult decat asistarea la o operatie pe cord deschis, este inceputul unei povesti despre inima, spusa avand ca premisa o relatie de amicitie existenta deja, acolo unde apropierea, inceputa in urma cu un deceniu, este reconfirmata de aplecarea intru intelegere si admiratie a meseriei celuilalt. Pentru ca Marian Gaspar, cel cu profesor si doctor si sef de clinica si alte onoruri pe cartea de vizita, este "meserias de inimi", acel om cu har care stie, poate si vrea sa repare cordul altora. Si mai este ceva: este un om cu o inima mare, pe care am intuit-o din ziua in care l-am cunoscut, atunci, in urma cu ani si ani, din raspunsuri simple, incredere, participare oferite unui om de care unii spun ca e bine sa te feresti: un om de presa.
Pur si simplu nu ma vad ducandu-ma la unii oameni si intreband direct: "Traiti, cum e cand moare un pacient?" Poti sa intrebi asa un borfas, despre ce-a furat, sau un politician, despre ce-a mai manarit, dar daca vrei sa afli mai multe despre cele pe care nu le stie toata lumea din viata unui chirurg, despre clipele care nu se pun pe Internet, in lucrari trimise la comunicari stiintifice, despre singuratate, despre fruntea plecata spre birou, despre clipele cand retraiesti ce a fost acolo, la masa de operatie, sau planuiesti, inainte, cum va fi un gest, o abordare, o solutie la o anumita problema care poate sa apara, trebuie sa oferi ceva din participarea ta. Trebuie sa te amesteci printre pacienti, cand chirurgul face juma' de norma, benevol, si din munca de cardiolog, trebuie sa-l vezi la sala, luand fara sa intrebi, din gesturi, din incordare, trebuie stai langa ei, acolo, in sala, si sa imparti cu ei, chiar si ca profan, disperarea ca o inima nu vrea sa raspunda asa cum ar trebui la ce i-au facut, ca nu vrea sa bata iar, si, mai incolo, bucuria ca e bine, ca poti iesi, lasand pe ceilalti sa inchida sternul care e, acum, departe de surprize. Trebuie sa taci o vreme, dupa, lasandu-l pe el sa spuna primul lucru, dupa ce a iesit de la sala. Cred. Iar atunci cand va veni vremea cuvintelor, lucrurile vor fi spune ceva mai usor, pentru ca omul tau, interlocutorul tau te-a vazut incercand sa intelegi si singur ceva din "cum e", te-a vazut respirand langa echipa lui mirosul de pericard cauterizat si de sange, foarte mult sange, desi poate nu facea parte din fisa postului tau, si poate ti-ar fi fost mai comod sa-l astepti la usa, cu intrebarile tale. Te-a vazut intelegand putin, si singur, cum e cu riscul, cu neprevazutul, cu timpul, cu echipa, cu tot. Si, probabil, asistarea asta la ceva intim, al lumii lui, in care ti-a permis sa ajungi martor face ca riscul intrebarilor tampite si in dorul lelii sa scada, pentru ca ai avut deja ocazia sa arati ca iti pasa.
Coralul din inima Iata ca, dupa un deceniu, suntem iar in preajma inimii deschise, iar maririle adaugate la CV de chirurgul cardiac l-au lasat (mare minune, in ziua de azi), acelasi om fain, caruia sa-i ridici intrebari si temeri deschis, avand deja, reconfirmat, un fond de valori comune. Am ajuns la Institutul de cardiologie din Timisoara cu lectia bifata: nu ruj, nu parfum tare, bateria incarcata la scula foto, rochia si sandalele cat mai usor de dat jos. Dar pana la intratul in echipamentul de sala, stau o vreme ca doctorul sa isi vada pacientii si-ncerc sa-mi bat recordul la "sarpe", pe Nokia. Dar sunt atenta si la tot ce se vorbeste in jur. E 9, stiam ca la 9 intram in sala, dar timpul curge altfel, aici, si de la 9 dimineata pana la 9 seara povestea despre inima isi traseaza singura, in programul meu, propriile meandre. Doctorul le explica pacientilor si rudelor lor "ce au", ce li se intampla, ce e de facut. Sunt multi, din toata tara. Vin atrasi de faima chirurgului timisorean. Si pleaca adaugand cuvantul lor la faima deja existenta.
Intr-un tarziu pleaca si ultimul pacient si fugim spre blocul operator, sarim in straiele verzi de sala si ajungem la pacienta de 61 de ani care are deja pieptul deschis, sternul taiat si pus departatorul astfel incat echipa sa poata ajunge la cordul bolnav. Circulatia sanguina trece pe extracorporala, inima se linisteste si poate fi deschisa. Marian imi explica, avem o stenoza aortica sever calcifiata adica acolo unde ar trebui sa fie o comunicare normala intre atriu si ventricul, este o formatiune de piatra, ca un fel de corali albi, valuriti, crescuti cu singurul scop de a gatui o inima. Am mai asistat la schimbari de valva dar nu la o operatie prin care se indeparteaza niste valuri de piatra, la jumatate de metru de nasul meu culorile sunt tari, provoaca aparatul meu de fotografiat, sangele, grasimea ce inconjoara inima, aparatura medicala, costumatia de sala, dar mai mult decat atat, e o provocare pentru intelegerea spre inca un capitol despre fragilitatea umana. Si, peste toate, este sansa de a asista la un fragment din activitatea omului despre care am simtit ca a venit timpul sa scriu.
Maini binecuvantate !
Pana la strangerea de mana de dupa Totul curge ca la un dentist bun: aflu care este ordinea gesturilor care trebuie sa se intample, mi se spune despre timpi si procedura, intreb diverse, folosind observatiile din trecut si cele citite despre anatomia inimii, chirurgul ma lauda pentru spiritul de observatie si logica - e doar firesc sa incerci sa-ti inchipui, cu mintea ta de profan, care trebuie sa fie povestea unei inimi ce ti se arata in fata, deschisa, pentru macar urmatoarele minute. Il intreb pe Marian daca nu o ia cu cusatura putin cam in jos, spre ventricul, atunci cand pregateste toate firele ce vor sustine acolo noua valva, si cand chirurgul se pune sa rada, dau tot eu singura si raspunsul: "sau vrei sa urmezi inelul pe care a stat valva bolnava si intri intotdeauna cu acul de sub urma lui?" Chirurgul spune ca si-ar dori ca si colaboratorii lui sa-i puna mai multe intrebari, si simt ca, daca nu-mi tin gura, n-o sa ajung prea repede simpatica celorlalte costume cu haine verzi si masti albastre din jurul meu.
Sergiu Soica şi Remus Toderici.
Ma dau jos de pe scaunel, merg mai spre picioarele pacientei, sa fac cateva fotografii cu chirurgii, din alt unghi, e si acolo un scaunel, urc pe el, sunt in stanga chirurgului "mana a doua", mi se mai spune o data sa am grija sa nu ating nimic, confirm ca nu ating nimic, cand imi intind nasul o idee mai mult spre plaga, chirurgul "mana a doua" imi spune "sunteti deja prea aproape". Ii spun "am inteles" si cobor imediat, sunt deja pe drumul spre locul meu "acreditat", de la capul bolnavei, cand "mana a doua" repeta "sunteti prea aproape" - ii spun asezat ca am inteles de prima data, imi venise sa-i raspund putin mai urat dar, in definitiv, prin repetitia sa fara sens omul nu facea decat sa reconfirme ca il deranja ca profesorul are un "favorit" ceva mai ciudat pe ziua de azi.
Inainte de a face acele doua trepte care ma ridica deasupra tuturor, pentru a vedea mai bine si plaga, si echipa adunata in jurul ei, ma uit pret de mai putin de o secunda la fata pacientei - se vede putin din ea, ceva din jumatatea dreapta a capului, prind doar pleoapa inchisa si prinsa si cu un fir de leucoplast, pentru siguranta. Aceasta poza nu as putea sa o fac. Teoretic, stiu ca tot ce se intampla acolo, sub luminile din blocul operator, rana in care se sapa, Vezuviul acela in al carui crater, putin adancit, sta inima la care se lucreaza, tine nemijlocit de fata de care ma feresc, acum.
Dar nu am aceasta putere de a combina ceva ce m-am straduit sa iau ca abstract cu acel ceva care a devenit aproape abstract prin puterea chimiei: umanul acolo sta,de acolo trage de maneca, este fata unei femei care e ca si cum n-ar avea nici o legatura cu restul, care prefer sa ramana fara trasaturi personalizate pana se va termina tot si care risca sa ramana pentru totdeauna asa, ca o masca mortuara, daca treaba nu va merge bine... Acesta este adevarul, fug de fata care este despartita de tot restul prin campuri sterile, stiu ca sunt intr-o clinica universitara si ca, prin acceptul lor de a fi operati aici, pacientii accepta si terti sa participe la interventiilor la care vor fi supusi, stiu ca nu sunt acolo pentru un spectacol si ca, prin ceea ce urmeaza sa scriu, o sa incerc sa contribui la intelegerea vietii celor care fac posibile aceste interventii uluitoare, si totusi, parca n-as vrea sa intru si mai mult in intimitatea omului a carui inima am vazut-o deja deschisa...
O meserie... cu tafru Urmaresc mainile chirurgului care conduce interventia, asta face in fiecare zi, doua operatii, pacienti, studenti - pana la a te gandi la orice altceva din afara, aceasta inima deschisa este centrul universului iar valva mecanica pe care o primeste ne leaga pe toti intr-un fel aparte, exact ca in goblenul din fata noastra: un fir albastru, unul alb, unul albastru, unul alb: este inca o lectie despre mintea omului, despre arta sa de a se intelege si repara. Nici nu i-ai recunoaste fata chirurgului pe care il stii din birou, are masca albastra pe fata, are ochelarii din care ies si doua tentacule care ii prelungesc vederea, doua chestii ca un fel de binoclu fara rama, totul arata putin martienesc, bine ca macar pe rama ochelarilor lui, pe partea dinspre mine, scrie "Marian Gaspar", si asa, omul din care mi-e greu sa vad pana si ceva din barba redevine cel cunoscut, in momentele in care totul devine doar inima si aratari verzi care migalesc in jurul ei.
Si ce l-ar face pe un om sa aleaga si sa ramana in meseria asta? Cata nebunie iti trebuie sa-ti doresti sa faci ceva unde intalnirea cu moartea este in spatele tau, in fiecare moment, unde nimic nu se intampla exact ca in cartile de medicina, unde trebuie sa accepti ca, atunci cand nu se mai poate face omeneste nimic, si totusi, te bagi, sansele sa ai inca un pacient decedat la raboj sunt foarte mari? Ce l-ar face pe un om sa se condamne singur la sleirea care vine dupa, la intrebari, la macinare, cand sunt si alte ramuri de medicina, chiar de chirurgie, unde se poate trai mai comod, unde programul de opt ore nu inseamna mult peste opt ore? Poate si reusitele le poti clasa drept "mai mari", atunci cand lucrezi in ritmul asta, cand iti tragi esenta din repornirea unei inimi? Dar atunci si drumul dintre reusita si nereusita, curba asta sinuoasa ametitoare, care nu stii cand o ia in sus sau in jos, este mai mare, iar intre un plus si un minus sta o cale care te istoveste mult mai mult, care te arde la doua capete ca parte din firesc. Poate si de asta, atunci cand Marian Gaspar isi spune varsta, adica cei 48 de ani ai sai, nu poti sa-i spui, cochet: "nu ii arati". De fapt, nici nu ttii ce arata, ca varsta - chipurile anumitor oameni care traiesc tot timpul ceva aparte pare atemporal.
Inima este inchisa, incepe sa bata iar, de fapt, refuzase sa se opreasca de tot, iar acum nu reintra in ritmul normal, este ajutata cu stimulare electrica, o data, de doua ori, de trei ori, echipa urmareste grafice si valori care nu vor sa intre in matca, trece timp, totul se aseaza dupa o vreme, atunci cand incepeam sa cred ca urmarirea va dura mai mult decat interventia. In sfarsit, e bine, cobor de pe scaunelul meu, de deasupra capului bolnavei, si ma intorc la timp pentru a prinde un gest care mi-a scapat pana acum intr-o sala de operatie: Marian Gaspar intinde mana dreapta, peste pacient, si strange mana chirurgului cu care a operat. Apoi repeta gestul cu toti din echipa: anestezist, asistente, omul de la circulatia extracorporala. Simt un val de caldura pe care mi-l trimite inima in corp, si-ar fi greu sa-l ignor in racoarea blocului operator: este gestul cel mai frumos si mai onest pe care l-am vazut azi. Chirurgul "mana intai" a reconfirmat ca succesul nu e doar al vedetei ci al intregii echipe, si a multumit pentru asta.
18 apeluri pierdute Ne mai foim prin zona blocului, vin micile glume "de dupa", putina apa, putina racoare, colegii, impresiile - este momentul cand incordarea isi gaseste cai sa se scurga si sa te lase sa respiri firesc. Respir ca o locomotiva cu aburi dintr-o generatie ceva mai veche, un medic care era la iesirea din blocul operator ma intreaba daca mi-e rau, cum sa-mi fie rau? Doar ca nu stiu ce fac eu altfel decat ceilalti iar masca mea ma impiedica sa respir, e o mare bucurie cand pot sa o dau jos, am fornait niste ore cu ea, incercand sa nu dau atentie respiratiei, dar acum imi dau seama cat de deranjant a fost. Ies din verde, intru in halatul alb de bantuit prin spital, trecem pe la saloanele cu pacienti, schimbam cateva vorbe cu mai toata lumea, inclusiv cu doamna care peste doua ore va ajunge si ea in blocul operator, cu pieptul deschis, cu inima la vedere, pentru a primi trei by-pass-uri, pentru a putea trai cu o inima hranita mai bine, intreb de procentul de obturare aratat pe coronarografie, am cu ce compara raspunsul primit, stiu cine face coronarografiile, aflu ca se va folosi mamara pentru by-pass-uri, rog sa mi se explice avantajele fata de folosirea safenei - brusc imi dau seama dupa zambetul lui Marian ca e si pentru el reconfortant sa explice cuiva care deja a strans o perioada de documentare. Dar mai e ceva: privesc extrem de incurcata spre femeia care este in pijama, in pat, si asteapta sa fie dusa la blocul operator. Nu vreau sa isi dea seama de asta, imi dau toata silinta, dar nu cred ca vreau sa ma silesc a face trecerea de la aceasta imagine a celei cu care vorbesc la inima ei care va astepta, cuminte, pe masa... Pentru chirurg, poate acest lucru ajuta, sau poate stie sa scoata omul din jurul inimii din mintea lui, atunci cand opereaza, si tot ce vede poate sa fie doar cordul, dar mie mi-e mai greu sa fac asta. Mergem spre biroul doctorului unde climatizarea imi aduce aminte de criogenie. Raman singura cateva minute si dau jos pe computerul de aici pozele pana revine si doctorul - mobilul lui sunase in draci, are deja 18 apeluri nepreluate. Asta ne face sa ne uitam la ceas. E binisor dupa pranz. Urmeaza cealalta interventie, la care aleg sa nu particip, e mai bine asa, imi revizuiesc intrebarile, urmeaza o discutie ce doar in aparenta se leaga de acum, de azi: cand admiri un om, parca te-ai pregatit de ani de zile sa afli raspunsul la unele intrebari, ca ziarist. Iar atunci cand incepi sa le pui, iti dai seama ca se intrepatrund lucruri pe care poti sa le publici si pe care nu, pentru ca simti ca nu amicitia vine acolo unde privesti admirativ, ca ziarist, ci ca meseria asta, de om de presa, exista in locul unde ai ce privi si ai senzatia ca trebuie sa imparti si cu altii, sa dai mai departe admiratia ta care a pregatit terenul si pentru amicitie.
"Cand moare o inima?" E timpul sa vorbim, acum pot sa intreb atatea, aflu despre zilele lungi in care chirurgul se chinuie atunci cand ceva nu a mers bine la o operatie, sau, mai rau, atunci cand a pierdut un pacient, despre toate intrebarile legate de ce ar fi fost mai mult de facut, mai altfel, daca s-ar fi putut face ceva altfel. Marian Gaspar e cel care intra in sala in cazuri nebunesti, disperate, in care te duci sau spre o minune, sau spre moarte. Dar minunile pot fi chemate,vrajite sa vina, de staruinta, de incredere, si atunci te bagi, cand si pacientul vrea, cand si familia sa vrea, chiar daca sansele sunt de 10, de 5, de 1 la suta. Il intreb cand moare o inima. Zice ca atunci cand nu mai bate.
Cred ca nu e o definitie buna, il intreb daca, atunci cand merge spre transplant, inima ce se va folosi e moarta. Gandim impreuna, construim ipoteze, daca inima va trai, mai incolo, asta inseamna ca nu e moarta nici in orele acelea, "timpul dintre". Dar moare incet, odata cu ischemia, cu lipsa de oxigen. Atunci inseamna ca inima nu moare brusc, atunci cand se duce creierul, ii zic, e ca o ramura de salcie pusa in apa - poate moare incet dar poate face radacina. Atunci nici in corp inima nu moare deodata cu restul, nu? Asta inseamna ca organul are o viata separata, pe care o duce in corpul celalalt? Da, e ceva acolo, spune si Marian, a facut transplanturi, a vazut pacienti, dupa, ceva vine cu inima noua. Si atunci unde e acel ceva? Imi aminteste de neuronii Purkinje si fasciculele His din inima, pe care merg impulsurile electrice, de care il intrebasem in blocul operator - cine stie daca ceva din proprietatile tesutului nediferentiat nu vine, ca memorie, cu acesti neuroni... "E ceva. Cred ca exista o inscriere genetica, n-as putea sa fac un scenariu, dar din acel organ, pe care-l tin in mana, inaintea transplantului, ceva se va imprima receptorului" - spune chirurgul. Hm, mergand mai departe, cred ca si ceva din el, din felul lui bonom si onest de a fi al medicului ramane acolo, inchis in plaga, si-si continua viata cu pacientul.
Vorbim despre transplant - toata lumea a facut din aceasta interventie un stindard al medicinei, fie ca este vorba despre inima, fie despre alt organ. Dar aceste interventii sunt scumpe si rare si, uneori, la un cord recoltat bine si un receptor langa care toata lumea stie ce are de facut, totul curge mai simplu si mai "in grafic" decat la alte interventii pe cord deschis, la care se intampla ceva ce iti schimba toate datele, si trebuie sa te adaptezi situatiei, sa improvizezi. Intreb de ce sunt transplanturile asa de scumpe si punem jos, pe o hartiuta, un calcul grosier despre cele care intra la capitolul "cheltuieli". Da, incep sa inteleg cum devine treaba, daca luam in calcul si investigatiile, tratamentul medicamentos, spitalizarea din timpul perioadei de dinainte de transplant, apoi transportul echipei care recolteaza organul, de regula cu avionul, elicopterul sau ambulanta, tot ce intra in ecuatie daca inima nu porneste si, mai apoi, daca pana la urma totul este ok, tratamentul de imunosupresie, biopsiile, eventualele spitalizari, controalele regulate.
Prof. dr. Marian Gaspar.
Il intreb pe chirurg cum se face ca, si dupa ce pot fi cei care conduc minunea asta, de a opri o inima, a o repara si a o porni iar, unii raman, in viata cea de toate zilele, niste oameni meschini. Imi spune ca, pana la urma, caracterul omului ramane, chiar daca ajunge la performanta in chirurgie. Mai e ceva aici, ce as vrea sa stiu: unde incepe talentul, in chirurgie. Doctorul spune: "Asta este un dar: il ai sau nu-l ai, niste calitati de indemanare pe care le ai sau nu. Prin instruire, le poti rafina dar daca nu le ai nativ, nu le poti compensa prin munca. Eu vad rapid cum sa fac o sutura. Trebioe sa alegi, uneori foarte repede, solutia cea mai buna. Creatia cred ca incepe dupa ce ai acumulat in perioada de formare, cand, intr-o situatie noua, cauti solutii noi. De multe operatii nu imi aduc aminte dar imi vin in minte cele la care a trebuit sa gasesc solutii inedite. Din gesturi mici incepe chirurgia frumoasa, acolo incepe arta. Multi nu au estetica gestului chirurgical. Simplitatea gesturilor o vezi dupa ce vezi 20 de chirurgi, la sala".
Si aici se leaga firesc inca o intrebare pregatita de multa vreme, si nici macar pregatita pentru cineva anume, ci pentru toti cei care face ceva aparte in meseria lor, ceva care tine de dar. Intreb daca cel care are un dar aparte si alege sa nu il mai foloseasca, spre binele celorlalti, intr-un moment in care inca ar mai putea sa o faca, este de condamnat. Chirurgul spune ca, si daca pare egoist, fiecare om trebuie sa-si aleaga modul sau de viata. Il intreb pe Marian Gaspar si de ce preda, mai ales ca stiu ca este profesor universitar intr-un institut in care examenele se vand si se cumpara, ca orice marfa. Si ca la el nu se trece asa. Imi spune ca si acest lucru il simte ca pe un dar, ca, fata de alti colegi, care sunt asa de destepti ca nu pot sa sistematizeze ce au in cap, el isi inchipuie ca poate sa si ofere ceva studentilor. "Daca dintr-o serie de 50 de studenti, 5 ajung medici buni, si tot se merita" - spune medicul. Intr-adevar, cred ca e un maestru al incercarilor in cazurile pierdute...
Anuntarea unui deces Ajungem la interventiile complicate. Intreb cat a stat cel mai mult in sala. Imi spune ca 24 de ore, imi povesteste cum au curs acele 24 de ore, si cum a fost pentru el si pentru echipa sa. Abia acum il intreb despre moarte, despre cine anunta rudele, despre... tot ce vine aici. Chirurgul spune ca el este cel care merge sa dea vestea tragica familiei, ca sunt lupte disperate, uneori, in sala de operatie, care te epuizeaza, si atunci cand nu se poate sa se termine dupa cum vrei tu, nu mai esti bun de nimic, o vreme. Cu toate acestea, te duci sa vorbesti cu familia, si gama reactiilor lor difera de la a ajunge sa te consoleze ei pe tine, pana la a te ameninta cu moartea.
Intreb si daca a operat pe cineva din familia sa, sau daca a avut pe masa de operatie vreun prieten. Imi spune ca l-a operat pe tatal sau dar ca n-ar mai face-o. Ca, pentru cei apropiati, nu exista tendinta de a il mitiza, ca ei isi amintesc mai degraba de copilul cu muci si cu pantalonii pe care ii tara peste tot. Mi-l inchipui pe cel cu pantalonii tarati de acum patru decenii. Marian mi-a aratatat poze cu scoala unde a invatat, barna pe care trebuia sa treaca in lungul drum pe care il facea pana la scoala, casa de la sat, parintii, oameni simpli si frumosi, banateni fara atribute de orasean care sa-i impopotaneze, copacii si dealurile locurilor de unde a venit. Cred ca a luat ceva din seninatatea de acolo, de la tara, care l-a ajutat sa nu se schimbe de cand cu titlurile si maririle, de cand cu renumele facut in Viena si Innsbruck. Ma intreb daca stiu vreun alt doctor care sa vorbeasca simplu si frumos despre locul lui "de la tara", de unde vine. Nu-mi vine nici un nume in minte.
Mai sunt atatea si atatea alte intrebari, nu neaparat intr-o ordine logica, dar e foarte tarziu si trebuie sa ne tragem pe la casele noastre, altfel ne prinde noaptea in spital. Ma gandesc ca tot ce nu voi intreba acum, poate nu-si va mai gasi o alta zi in care sa fie intrebat, in care sa curga toate asa, in care sa putem imparti linistea de dupa blocul operator, pozele cu cunoscuti comuni si nume de-abia stiute, nazdravaniile cainilor si intamplarile prietenilor, si de-abia dupa toate astea sa putem vorbi coerent despre tot ce se leaga de inima, fara sa sune deranjant sau obositor. Un ultim lucru il mai trec aici, din tot noiantul de in trebari puse si nepuse, din capitolul "altele": de la crocodil incoace, inimile in seria animala sunt tetracamerale. Il intreb pe doctor daca ar putea sa isi imagineze inima umana altfel. Nu intelege cum, altfel. Ii spun ca daca ar vrea ceva rectificari, ca sa curga totul mai bine, asa cum am putea sa nu mai avem apendice, candva, si sa nu mai facem apendicita. Zice ca si encefal am putea sa nu avem, si atunci n-am mai face encefalita. Si rade. Pana la urma admite cu chiu cu vai ca i-ar placea sa fie valvele eventual mai aproape, sa le poti lua ca pe ghinda, sau sa aoba inima parti desurubabile, sau sa nu sangereze atat. Glumeste. Se vede ca omul e un indragostit de inima si ca n-ar schimba nimic din ea, asa cum e, cam ca la o femeie pe care o iubesti, chiar daca stii ca nu este neaparat Miss Adolescenta.
Prof. dr. Marian Gaspar
Plecam si-mi arata ce se va mai anexa spitalului, in viitor. Prind ocazia si ii fac si cateva poze normale, de om asezat, iesit din costumatia de sala, cu fata si ochi si barba si toate la locul lor, asa cum uiti dupa o vreme ca sunt, asa dupa cum si el cred ca uita ca lucrurile se astern afara, dupa orele de sala, adunate zi de zi.
Stiu ca o "inima de piatra" nu se leaga deseori de o stenoza mitrala, ca sa o poti rezolva, ca azi, indepartand coralitele de calcar dantelarit. Stiu ca, neamiascultand indeajuns semnele inimii noastre, pierdem informatii care ne-ar ajuta sa supravietuim. Si mai stiu ca ades uitam sa ii recunoastem pe "oamenii cu inima mare" din jurul nostru - ceea ce deja ar fi un prim pas spre redefinirea noastra. Si totusi, exceptii sunt. Eram deja plecati de la spital cand il intreb pe Marian: "Dar tu cate felicitari primesti de Craciun?" Imi zice: "Foarte multe. Si de ziua mea. Si atunci vezi ca totul are sens". Si imi intinde telefonul lui, deschis la un sms: "Cu multumiri pentru intrarea in al treilea an din viata noua primita cu ajutorul dumneavoastra".
Reportaj | 11 - 13 august 2008 | Ramona BALUTESCU
Foto realizate : Ramona Balutescu
Sursa : http://www.timpolis.ro/articol-meseriasul-de-inimi-11570.html
NR: Multumim Ramona Balutescu
Verde. Mult verde Dau buna ziua celorlalti, atunci cand cel cu care intru, ca un vartej verde, in sala, ma prezinta echipei cu care urmeaza sa ne petrecem urmatoarele ore. Intreb de scaunel, il pun firesc acolo unde stiu ca trebuie sa fie, urc si o noua poveste, o noua intalnire nemijlocita cu o inima incepe asa cum putini dintre noi au ocazia a avea. Dar este mai mult decat asistarea la o operatie pe cord deschis, este inceputul unei povesti despre inima, spusa avand ca premisa o relatie de amicitie existenta deja, acolo unde apropierea, inceputa in urma cu un deceniu, este reconfirmata de aplecarea intru intelegere si admiratie a meseriei celuilalt. Pentru ca Marian Gaspar, cel cu profesor si doctor si sef de clinica si alte onoruri pe cartea de vizita, este "meserias de inimi", acel om cu har care stie, poate si vrea sa repare cordul altora. Si mai este ceva: este un om cu o inima mare, pe care am intuit-o din ziua in care l-am cunoscut, atunci, in urma cu ani si ani, din raspunsuri simple, incredere, participare oferite unui om de care unii spun ca e bine sa te feresti: un om de presa.
Pur si simplu nu ma vad ducandu-ma la unii oameni si intreband direct: "Traiti, cum e cand moare un pacient?" Poti sa intrebi asa un borfas, despre ce-a furat, sau un politician, despre ce-a mai manarit, dar daca vrei sa afli mai multe despre cele pe care nu le stie toata lumea din viata unui chirurg, despre clipele care nu se pun pe Internet, in lucrari trimise la comunicari stiintifice, despre singuratate, despre fruntea plecata spre birou, despre clipele cand retraiesti ce a fost acolo, la masa de operatie, sau planuiesti, inainte, cum va fi un gest, o abordare, o solutie la o anumita problema care poate sa apara, trebuie sa oferi ceva din participarea ta. Trebuie sa te amesteci printre pacienti, cand chirurgul face juma' de norma, benevol, si din munca de cardiolog, trebuie sa-l vezi la sala, luand fara sa intrebi, din gesturi, din incordare, trebuie stai langa ei, acolo, in sala, si sa imparti cu ei, chiar si ca profan, disperarea ca o inima nu vrea sa raspunda asa cum ar trebui la ce i-au facut, ca nu vrea sa bata iar, si, mai incolo, bucuria ca e bine, ca poti iesi, lasand pe ceilalti sa inchida sternul care e, acum, departe de surprize. Trebuie sa taci o vreme, dupa, lasandu-l pe el sa spuna primul lucru, dupa ce a iesit de la sala. Cred. Iar atunci cand va veni vremea cuvintelor, lucrurile vor fi spune ceva mai usor, pentru ca omul tau, interlocutorul tau te-a vazut incercand sa intelegi si singur ceva din "cum e", te-a vazut respirand langa echipa lui mirosul de pericard cauterizat si de sange, foarte mult sange, desi poate nu facea parte din fisa postului tau, si poate ti-ar fi fost mai comod sa-l astepti la usa, cu intrebarile tale. Te-a vazut intelegand putin, si singur, cum e cu riscul, cu neprevazutul, cu timpul, cu echipa, cu tot. Si, probabil, asistarea asta la ceva intim, al lumii lui, in care ti-a permis sa ajungi martor face ca riscul intrebarilor tampite si in dorul lelii sa scada, pentru ca ai avut deja ocazia sa arati ca iti pasa.
Coralul din inima Iata ca, dupa un deceniu, suntem iar in preajma inimii deschise, iar maririle adaugate la CV de chirurgul cardiac l-au lasat (mare minune, in ziua de azi), acelasi om fain, caruia sa-i ridici intrebari si temeri deschis, avand deja, reconfirmat, un fond de valori comune. Am ajuns la Institutul de cardiologie din Timisoara cu lectia bifata: nu ruj, nu parfum tare, bateria incarcata la scula foto, rochia si sandalele cat mai usor de dat jos. Dar pana la intratul in echipamentul de sala, stau o vreme ca doctorul sa isi vada pacientii si-ncerc sa-mi bat recordul la "sarpe", pe Nokia. Dar sunt atenta si la tot ce se vorbeste in jur. E 9, stiam ca la 9 intram in sala, dar timpul curge altfel, aici, si de la 9 dimineata pana la 9 seara povestea despre inima isi traseaza singura, in programul meu, propriile meandre. Doctorul le explica pacientilor si rudelor lor "ce au", ce li se intampla, ce e de facut. Sunt multi, din toata tara. Vin atrasi de faima chirurgului timisorean. Si pleaca adaugand cuvantul lor la faima deja existenta.
Intr-un tarziu pleaca si ultimul pacient si fugim spre blocul operator, sarim in straiele verzi de sala si ajungem la pacienta de 61 de ani care are deja pieptul deschis, sternul taiat si pus departatorul astfel incat echipa sa poata ajunge la cordul bolnav. Circulatia sanguina trece pe extracorporala, inima se linisteste si poate fi deschisa. Marian imi explica, avem o stenoza aortica sever calcifiata adica acolo unde ar trebui sa fie o comunicare normala intre atriu si ventricul, este o formatiune de piatra, ca un fel de corali albi, valuriti, crescuti cu singurul scop de a gatui o inima. Am mai asistat la schimbari de valva dar nu la o operatie prin care se indeparteaza niste valuri de piatra, la jumatate de metru de nasul meu culorile sunt tari, provoaca aparatul meu de fotografiat, sangele, grasimea ce inconjoara inima, aparatura medicala, costumatia de sala, dar mai mult decat atat, e o provocare pentru intelegerea spre inca un capitol despre fragilitatea umana. Si, peste toate, este sansa de a asista la un fragment din activitatea omului despre care am simtit ca a venit timpul sa scriu.
Maini binecuvantate !
Pana la strangerea de mana de dupa Totul curge ca la un dentist bun: aflu care este ordinea gesturilor care trebuie sa se intample, mi se spune despre timpi si procedura, intreb diverse, folosind observatiile din trecut si cele citite despre anatomia inimii, chirurgul ma lauda pentru spiritul de observatie si logica - e doar firesc sa incerci sa-ti inchipui, cu mintea ta de profan, care trebuie sa fie povestea unei inimi ce ti se arata in fata, deschisa, pentru macar urmatoarele minute. Il intreb pe Marian daca nu o ia cu cusatura putin cam in jos, spre ventricul, atunci cand pregateste toate firele ce vor sustine acolo noua valva, si cand chirurgul se pune sa rada, dau tot eu singura si raspunsul: "sau vrei sa urmezi inelul pe care a stat valva bolnava si intri intotdeauna cu acul de sub urma lui?" Chirurgul spune ca si-ar dori ca si colaboratorii lui sa-i puna mai multe intrebari, si simt ca, daca nu-mi tin gura, n-o sa ajung prea repede simpatica celorlalte costume cu haine verzi si masti albastre din jurul meu.
Sergiu Soica şi Remus Toderici.
Ma dau jos de pe scaunel, merg mai spre picioarele pacientei, sa fac cateva fotografii cu chirurgii, din alt unghi, e si acolo un scaunel, urc pe el, sunt in stanga chirurgului "mana a doua", mi se mai spune o data sa am grija sa nu ating nimic, confirm ca nu ating nimic, cand imi intind nasul o idee mai mult spre plaga, chirurgul "mana a doua" imi spune "sunteti deja prea aproape". Ii spun "am inteles" si cobor imediat, sunt deja pe drumul spre locul meu "acreditat", de la capul bolnavei, cand "mana a doua" repeta "sunteti prea aproape" - ii spun asezat ca am inteles de prima data, imi venise sa-i raspund putin mai urat dar, in definitiv, prin repetitia sa fara sens omul nu facea decat sa reconfirme ca il deranja ca profesorul are un "favorit" ceva mai ciudat pe ziua de azi.
Inainte de a face acele doua trepte care ma ridica deasupra tuturor, pentru a vedea mai bine si plaga, si echipa adunata in jurul ei, ma uit pret de mai putin de o secunda la fata pacientei - se vede putin din ea, ceva din jumatatea dreapta a capului, prind doar pleoapa inchisa si prinsa si cu un fir de leucoplast, pentru siguranta. Aceasta poza nu as putea sa o fac. Teoretic, stiu ca tot ce se intampla acolo, sub luminile din blocul operator, rana in care se sapa, Vezuviul acela in al carui crater, putin adancit, sta inima la care se lucreaza, tine nemijlocit de fata de care ma feresc, acum.
Dar nu am aceasta putere de a combina ceva ce m-am straduit sa iau ca abstract cu acel ceva care a devenit aproape abstract prin puterea chimiei: umanul acolo sta,de acolo trage de maneca, este fata unei femei care e ca si cum n-ar avea nici o legatura cu restul, care prefer sa ramana fara trasaturi personalizate pana se va termina tot si care risca sa ramana pentru totdeauna asa, ca o masca mortuara, daca treaba nu va merge bine... Acesta este adevarul, fug de fata care este despartita de tot restul prin campuri sterile, stiu ca sunt intr-o clinica universitara si ca, prin acceptul lor de a fi operati aici, pacientii accepta si terti sa participe la interventiilor la care vor fi supusi, stiu ca nu sunt acolo pentru un spectacol si ca, prin ceea ce urmeaza sa scriu, o sa incerc sa contribui la intelegerea vietii celor care fac posibile aceste interventii uluitoare, si totusi, parca n-as vrea sa intru si mai mult in intimitatea omului a carui inima am vazut-o deja deschisa...
O meserie... cu tafru Urmaresc mainile chirurgului care conduce interventia, asta face in fiecare zi, doua operatii, pacienti, studenti - pana la a te gandi la orice altceva din afara, aceasta inima deschisa este centrul universului iar valva mecanica pe care o primeste ne leaga pe toti intr-un fel aparte, exact ca in goblenul din fata noastra: un fir albastru, unul alb, unul albastru, unul alb: este inca o lectie despre mintea omului, despre arta sa de a se intelege si repara. Nici nu i-ai recunoaste fata chirurgului pe care il stii din birou, are masca albastra pe fata, are ochelarii din care ies si doua tentacule care ii prelungesc vederea, doua chestii ca un fel de binoclu fara rama, totul arata putin martienesc, bine ca macar pe rama ochelarilor lui, pe partea dinspre mine, scrie "Marian Gaspar", si asa, omul din care mi-e greu sa vad pana si ceva din barba redevine cel cunoscut, in momentele in care totul devine doar inima si aratari verzi care migalesc in jurul ei.
Si ce l-ar face pe un om sa aleaga si sa ramana in meseria asta? Cata nebunie iti trebuie sa-ti doresti sa faci ceva unde intalnirea cu moartea este in spatele tau, in fiecare moment, unde nimic nu se intampla exact ca in cartile de medicina, unde trebuie sa accepti ca, atunci cand nu se mai poate face omeneste nimic, si totusi, te bagi, sansele sa ai inca un pacient decedat la raboj sunt foarte mari? Ce l-ar face pe un om sa se condamne singur la sleirea care vine dupa, la intrebari, la macinare, cand sunt si alte ramuri de medicina, chiar de chirurgie, unde se poate trai mai comod, unde programul de opt ore nu inseamna mult peste opt ore? Poate si reusitele le poti clasa drept "mai mari", atunci cand lucrezi in ritmul asta, cand iti tragi esenta din repornirea unei inimi? Dar atunci si drumul dintre reusita si nereusita, curba asta sinuoasa ametitoare, care nu stii cand o ia in sus sau in jos, este mai mare, iar intre un plus si un minus sta o cale care te istoveste mult mai mult, care te arde la doua capete ca parte din firesc. Poate si de asta, atunci cand Marian Gaspar isi spune varsta, adica cei 48 de ani ai sai, nu poti sa-i spui, cochet: "nu ii arati". De fapt, nici nu ttii ce arata, ca varsta - chipurile anumitor oameni care traiesc tot timpul ceva aparte pare atemporal.
Inima este inchisa, incepe sa bata iar, de fapt, refuzase sa se opreasca de tot, iar acum nu reintra in ritmul normal, este ajutata cu stimulare electrica, o data, de doua ori, de trei ori, echipa urmareste grafice si valori care nu vor sa intre in matca, trece timp, totul se aseaza dupa o vreme, atunci cand incepeam sa cred ca urmarirea va dura mai mult decat interventia. In sfarsit, e bine, cobor de pe scaunelul meu, de deasupra capului bolnavei, si ma intorc la timp pentru a prinde un gest care mi-a scapat pana acum intr-o sala de operatie: Marian Gaspar intinde mana dreapta, peste pacient, si strange mana chirurgului cu care a operat. Apoi repeta gestul cu toti din echipa: anestezist, asistente, omul de la circulatia extracorporala. Simt un val de caldura pe care mi-l trimite inima in corp, si-ar fi greu sa-l ignor in racoarea blocului operator: este gestul cel mai frumos si mai onest pe care l-am vazut azi. Chirurgul "mana intai" a reconfirmat ca succesul nu e doar al vedetei ci al intregii echipe, si a multumit pentru asta.
18 apeluri pierdute Ne mai foim prin zona blocului, vin micile glume "de dupa", putina apa, putina racoare, colegii, impresiile - este momentul cand incordarea isi gaseste cai sa se scurga si sa te lase sa respiri firesc. Respir ca o locomotiva cu aburi dintr-o generatie ceva mai veche, un medic care era la iesirea din blocul operator ma intreaba daca mi-e rau, cum sa-mi fie rau? Doar ca nu stiu ce fac eu altfel decat ceilalti iar masca mea ma impiedica sa respir, e o mare bucurie cand pot sa o dau jos, am fornait niste ore cu ea, incercand sa nu dau atentie respiratiei, dar acum imi dau seama cat de deranjant a fost. Ies din verde, intru in halatul alb de bantuit prin spital, trecem pe la saloanele cu pacienti, schimbam cateva vorbe cu mai toata lumea, inclusiv cu doamna care peste doua ore va ajunge si ea in blocul operator, cu pieptul deschis, cu inima la vedere, pentru a primi trei by-pass-uri, pentru a putea trai cu o inima hranita mai bine, intreb de procentul de obturare aratat pe coronarografie, am cu ce compara raspunsul primit, stiu cine face coronarografiile, aflu ca se va folosi mamara pentru by-pass-uri, rog sa mi se explice avantajele fata de folosirea safenei - brusc imi dau seama dupa zambetul lui Marian ca e si pentru el reconfortant sa explice cuiva care deja a strans o perioada de documentare. Dar mai e ceva: privesc extrem de incurcata spre femeia care este in pijama, in pat, si asteapta sa fie dusa la blocul operator. Nu vreau sa isi dea seama de asta, imi dau toata silinta, dar nu cred ca vreau sa ma silesc a face trecerea de la aceasta imagine a celei cu care vorbesc la inima ei care va astepta, cuminte, pe masa... Pentru chirurg, poate acest lucru ajuta, sau poate stie sa scoata omul din jurul inimii din mintea lui, atunci cand opereaza, si tot ce vede poate sa fie doar cordul, dar mie mi-e mai greu sa fac asta. Mergem spre biroul doctorului unde climatizarea imi aduce aminte de criogenie. Raman singura cateva minute si dau jos pe computerul de aici pozele pana revine si doctorul - mobilul lui sunase in draci, are deja 18 apeluri nepreluate. Asta ne face sa ne uitam la ceas. E binisor dupa pranz. Urmeaza cealalta interventie, la care aleg sa nu particip, e mai bine asa, imi revizuiesc intrebarile, urmeaza o discutie ce doar in aparenta se leaga de acum, de azi: cand admiri un om, parca te-ai pregatit de ani de zile sa afli raspunsul la unele intrebari, ca ziarist. Iar atunci cand incepi sa le pui, iti dai seama ca se intrepatrund lucruri pe care poti sa le publici si pe care nu, pentru ca simti ca nu amicitia vine acolo unde privesti admirativ, ca ziarist, ci ca meseria asta, de om de presa, exista in locul unde ai ce privi si ai senzatia ca trebuie sa imparti si cu altii, sa dai mai departe admiratia ta care a pregatit terenul si pentru amicitie.
"Cand moare o inima?" E timpul sa vorbim, acum pot sa intreb atatea, aflu despre zilele lungi in care chirurgul se chinuie atunci cand ceva nu a mers bine la o operatie, sau, mai rau, atunci cand a pierdut un pacient, despre toate intrebarile legate de ce ar fi fost mai mult de facut, mai altfel, daca s-ar fi putut face ceva altfel. Marian Gaspar e cel care intra in sala in cazuri nebunesti, disperate, in care te duci sau spre o minune, sau spre moarte. Dar minunile pot fi chemate,vrajite sa vina, de staruinta, de incredere, si atunci te bagi, cand si pacientul vrea, cand si familia sa vrea, chiar daca sansele sunt de 10, de 5, de 1 la suta. Il intreb cand moare o inima. Zice ca atunci cand nu mai bate.
Cred ca nu e o definitie buna, il intreb daca, atunci cand merge spre transplant, inima ce se va folosi e moarta. Gandim impreuna, construim ipoteze, daca inima va trai, mai incolo, asta inseamna ca nu e moarta nici in orele acelea, "timpul dintre". Dar moare incet, odata cu ischemia, cu lipsa de oxigen. Atunci inseamna ca inima nu moare brusc, atunci cand se duce creierul, ii zic, e ca o ramura de salcie pusa in apa - poate moare incet dar poate face radacina. Atunci nici in corp inima nu moare deodata cu restul, nu? Asta inseamna ca organul are o viata separata, pe care o duce in corpul celalalt? Da, e ceva acolo, spune si Marian, a facut transplanturi, a vazut pacienti, dupa, ceva vine cu inima noua. Si atunci unde e acel ceva? Imi aminteste de neuronii Purkinje si fasciculele His din inima, pe care merg impulsurile electrice, de care il intrebasem in blocul operator - cine stie daca ceva din proprietatile tesutului nediferentiat nu vine, ca memorie, cu acesti neuroni... "E ceva. Cred ca exista o inscriere genetica, n-as putea sa fac un scenariu, dar din acel organ, pe care-l tin in mana, inaintea transplantului, ceva se va imprima receptorului" - spune chirurgul. Hm, mergand mai departe, cred ca si ceva din el, din felul lui bonom si onest de a fi al medicului ramane acolo, inchis in plaga, si-si continua viata cu pacientul.
Vorbim despre transplant - toata lumea a facut din aceasta interventie un stindard al medicinei, fie ca este vorba despre inima, fie despre alt organ. Dar aceste interventii sunt scumpe si rare si, uneori, la un cord recoltat bine si un receptor langa care toata lumea stie ce are de facut, totul curge mai simplu si mai "in grafic" decat la alte interventii pe cord deschis, la care se intampla ceva ce iti schimba toate datele, si trebuie sa te adaptezi situatiei, sa improvizezi. Intreb de ce sunt transplanturile asa de scumpe si punem jos, pe o hartiuta, un calcul grosier despre cele care intra la capitolul "cheltuieli". Da, incep sa inteleg cum devine treaba, daca luam in calcul si investigatiile, tratamentul medicamentos, spitalizarea din timpul perioadei de dinainte de transplant, apoi transportul echipei care recolteaza organul, de regula cu avionul, elicopterul sau ambulanta, tot ce intra in ecuatie daca inima nu porneste si, mai apoi, daca pana la urma totul este ok, tratamentul de imunosupresie, biopsiile, eventualele spitalizari, controalele regulate.
Prof. dr. Marian Gaspar.
Il intreb pe chirurg cum se face ca, si dupa ce pot fi cei care conduc minunea asta, de a opri o inima, a o repara si a o porni iar, unii raman, in viata cea de toate zilele, niste oameni meschini. Imi spune ca, pana la urma, caracterul omului ramane, chiar daca ajunge la performanta in chirurgie. Mai e ceva aici, ce as vrea sa stiu: unde incepe talentul, in chirurgie. Doctorul spune: "Asta este un dar: il ai sau nu-l ai, niste calitati de indemanare pe care le ai sau nu. Prin instruire, le poti rafina dar daca nu le ai nativ, nu le poti compensa prin munca. Eu vad rapid cum sa fac o sutura. Trebioe sa alegi, uneori foarte repede, solutia cea mai buna. Creatia cred ca incepe dupa ce ai acumulat in perioada de formare, cand, intr-o situatie noua, cauti solutii noi. De multe operatii nu imi aduc aminte dar imi vin in minte cele la care a trebuit sa gasesc solutii inedite. Din gesturi mici incepe chirurgia frumoasa, acolo incepe arta. Multi nu au estetica gestului chirurgical. Simplitatea gesturilor o vezi dupa ce vezi 20 de chirurgi, la sala".
Si aici se leaga firesc inca o intrebare pregatita de multa vreme, si nici macar pregatita pentru cineva anume, ci pentru toti cei care face ceva aparte in meseria lor, ceva care tine de dar. Intreb daca cel care are un dar aparte si alege sa nu il mai foloseasca, spre binele celorlalti, intr-un moment in care inca ar mai putea sa o faca, este de condamnat. Chirurgul spune ca, si daca pare egoist, fiecare om trebuie sa-si aleaga modul sau de viata. Il intreb pe Marian Gaspar si de ce preda, mai ales ca stiu ca este profesor universitar intr-un institut in care examenele se vand si se cumpara, ca orice marfa. Si ca la el nu se trece asa. Imi spune ca si acest lucru il simte ca pe un dar, ca, fata de alti colegi, care sunt asa de destepti ca nu pot sa sistematizeze ce au in cap, el isi inchipuie ca poate sa si ofere ceva studentilor. "Daca dintr-o serie de 50 de studenti, 5 ajung medici buni, si tot se merita" - spune medicul. Intr-adevar, cred ca e un maestru al incercarilor in cazurile pierdute...
Anuntarea unui deces Ajungem la interventiile complicate. Intreb cat a stat cel mai mult in sala. Imi spune ca 24 de ore, imi povesteste cum au curs acele 24 de ore, si cum a fost pentru el si pentru echipa sa. Abia acum il intreb despre moarte, despre cine anunta rudele, despre... tot ce vine aici. Chirurgul spune ca el este cel care merge sa dea vestea tragica familiei, ca sunt lupte disperate, uneori, in sala de operatie, care te epuizeaza, si atunci cand nu se poate sa se termine dupa cum vrei tu, nu mai esti bun de nimic, o vreme. Cu toate acestea, te duci sa vorbesti cu familia, si gama reactiilor lor difera de la a ajunge sa te consoleze ei pe tine, pana la a te ameninta cu moartea.
Intreb si daca a operat pe cineva din familia sa, sau daca a avut pe masa de operatie vreun prieten. Imi spune ca l-a operat pe tatal sau dar ca n-ar mai face-o. Ca, pentru cei apropiati, nu exista tendinta de a il mitiza, ca ei isi amintesc mai degraba de copilul cu muci si cu pantalonii pe care ii tara peste tot. Mi-l inchipui pe cel cu pantalonii tarati de acum patru decenii. Marian mi-a aratatat poze cu scoala unde a invatat, barna pe care trebuia sa treaca in lungul drum pe care il facea pana la scoala, casa de la sat, parintii, oameni simpli si frumosi, banateni fara atribute de orasean care sa-i impopotaneze, copacii si dealurile locurilor de unde a venit. Cred ca a luat ceva din seninatatea de acolo, de la tara, care l-a ajutat sa nu se schimbe de cand cu titlurile si maririle, de cand cu renumele facut in Viena si Innsbruck. Ma intreb daca stiu vreun alt doctor care sa vorbeasca simplu si frumos despre locul lui "de la tara", de unde vine. Nu-mi vine nici un nume in minte.
Mai sunt atatea si atatea alte intrebari, nu neaparat intr-o ordine logica, dar e foarte tarziu si trebuie sa ne tragem pe la casele noastre, altfel ne prinde noaptea in spital. Ma gandesc ca tot ce nu voi intreba acum, poate nu-si va mai gasi o alta zi in care sa fie intrebat, in care sa curga toate asa, in care sa putem imparti linistea de dupa blocul operator, pozele cu cunoscuti comuni si nume de-abia stiute, nazdravaniile cainilor si intamplarile prietenilor, si de-abia dupa toate astea sa putem vorbi coerent despre tot ce se leaga de inima, fara sa sune deranjant sau obositor. Un ultim lucru il mai trec aici, din tot noiantul de in trebari puse si nepuse, din capitolul "altele": de la crocodil incoace, inimile in seria animala sunt tetracamerale. Il intreb pe doctor daca ar putea sa isi imagineze inima umana altfel. Nu intelege cum, altfel. Ii spun ca daca ar vrea ceva rectificari, ca sa curga totul mai bine, asa cum am putea sa nu mai avem apendice, candva, si sa nu mai facem apendicita. Zice ca si encefal am putea sa nu avem, si atunci n-am mai face encefalita. Si rade. Pana la urma admite cu chiu cu vai ca i-ar placea sa fie valvele eventual mai aproape, sa le poti lua ca pe ghinda, sau sa aoba inima parti desurubabile, sau sa nu sangereze atat. Glumeste. Se vede ca omul e un indragostit de inima si ca n-ar schimba nimic din ea, asa cum e, cam ca la o femeie pe care o iubesti, chiar daca stii ca nu este neaparat Miss Adolescenta.
Prof. dr. Marian Gaspar
Plecam si-mi arata ce se va mai anexa spitalului, in viitor. Prind ocazia si ii fac si cateva poze normale, de om asezat, iesit din costumatia de sala, cu fata si ochi si barba si toate la locul lor, asa cum uiti dupa o vreme ca sunt, asa dupa cum si el cred ca uita ca lucrurile se astern afara, dupa orele de sala, adunate zi de zi.
Stiu ca o "inima de piatra" nu se leaga deseori de o stenoza mitrala, ca sa o poti rezolva, ca azi, indepartand coralitele de calcar dantelarit. Stiu ca, neamiascultand indeajuns semnele inimii noastre, pierdem informatii care ne-ar ajuta sa supravietuim. Si mai stiu ca ades uitam sa ii recunoastem pe "oamenii cu inima mare" din jurul nostru - ceea ce deja ar fi un prim pas spre redefinirea noastra. Si totusi, exceptii sunt. Eram deja plecati de la spital cand il intreb pe Marian: "Dar tu cate felicitari primesti de Craciun?" Imi zice: "Foarte multe. Si de ziua mea. Si atunci vezi ca totul are sens". Si imi intinde telefonul lui, deschis la un sms: "Cu multumiri pentru intrarea in al treilea an din viata noua primita cu ajutorul dumneavoastra".
Reportaj | 11 - 13 august 2008 | Ramona BALUTESCU
Foto realizate : Ramona Balutescu
Sursa : http://www.timpolis.ro/articol-meseriasul-de-inimi-11570.html
NR: Multumim Ramona Balutescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu