TEATRU RADIOFONIC
SÂMBĂTĂ 08 SEPTEMBRIE 2012 – ORA 10:00 - 13:00
RADIO SUFLEȚEL VĂ INVITĂ SĂ ASCULTAȚI
TEATRU RADIOFONIC
PIESA: NUMELE TRANDAFIRULUI ( UMBERTO ECO )
Numele trandafirului (Il nome della rosa) este un
roman al scriitorului italian Umberto Eco. Este o povestire istorică, dar și o
anchetă pentru găsirea criminalului, având loc într-o mănăstire italiană în
anul 1327. Elemente de semiotică, analiză biblică, studii medievale și teorie
literară se adaugă ficțiunii. Publicat mai întâi în limba italiană în 1980, cu
titlul Il nome della rosa (Numele trandafirului), traducerea în limba română a
apărut 1984. Cartea a primit Premiul pentru cea mai bună carte a anului și
Premiul Strega în 1981.
Rezumatul subiectului
Călugărul franciscan William de
Baskerville ajunge într-o mănăstire în care s-a comis o crimă. El este însoțit
de Adso din Melk, numit astfel după mănăstirea benedictină Stift Melk, unde a
făcut primii pași ca și călugăr.
Pe măsură ce povestirea evoluează, alți călugări mor
în mod misterios. Cele două personaje principale studiază o bibliotecă
medievală labirintică, înțeleg forța distrugătoare a râsului și ajung față în
față cu Inchiziția, pe care William de Baskerville o slujise în trecut, dar a
părăsit-o între timp. Cu ajutorul logicii, și comițând greșeli semnalate de
Adso (căruia Eco îi atribuie narațiunea), el reușește să dezlege misterul
crimelor de la mănăstire, fără însă să reușească să prevină nici una.
La un nivel strict elementar, romanul exemplifică
metoda scolastică pentru rezolvarea unei crime; este o metodă care era foarte
cunoscută în secolul al XIV-lea, bazată pe raționament deductiv, în special pe
silogisme. William refuză să accepte ca motiv al crimelor simpla posedare
demonică, în ciuda faptului că demonologia servea adesea ca explicație. Deși în
mănăstire există o înțelegere greșită a evenimentelor, iar călugării cred că
trăiau ultimele zile înainte de venirea lui Anticrist (Apocalipsa după Ioan era
o carte cunoscută în amănunt, și frecvent citată), William, prin concepțiile
sale empirice, reușește să demonstreze că, de fapt, criminalii sunt oameni în
carne și oase. Adunând fapte și observații, urmându-și intuiția și metoda
dialectică, el hotărăște ce trebuie investigat, așa cum era prescris unui
scolastic. Totuși, simpla folosire a logicii nu ajunge. Variatele semne și
întâmplări au semnificație numai în contextele lor date, iar William trebuie să
fie mereu atent la contextul în care interpretează misterul. Într-adevăr,
întreaga povestire îl determină pe narator, Adso, și pe cititor să recunoască
mereu contextul pe care îl folosește pentru interpretare, ridicând întregul
text la niveluri variate, la care au semnificații hermeneutice diferite. Există
de fapt cel puțin două narațiuni (activitatea de detectiv a lui William grefată
pe dezbaterea religioasă, dar cu profunde implicații politice, dacă Cristos a
avut în proprietate bunuri, mobile sau imobile) fiecare având interpretări și
surse de semnificație variate. Multe interpretări și surse erau controverse în
cadrul dezbaterii politico-religioase medievale, gravitând în jurul a ceea ce
pare cheia spre înțelegerea și adevărata interpretare a cazului. Deși unele
speculații ale lui William nu corespund exact cu evenimentele ulterioare, ele
duc la rezolvarea cazului de la mănăstire.
Comentarii
Trimiteți un comentariu