~ Boris David ~ Amintiri ~

David Basarab ~ Boris David
  10 mai 1929 / 1 sept 2015

Ţintuiesc fotografia
Aşezată-n faţa mea
Şi mă-ntreb ce mă frapează –
Faptul că e fiica mea
Sau că-i după gât cu Radu?
Pare ea cam încurcată
Dar nu asta mă opreşte
Ci el, care-mi aminteşte
Ce a fost ca niciodată.
Nu ştiu ce asemănare
’Ntrezăresc cu el deodată
Părul vâlvoi, înălţimea
Şi privirea încruntată?
Sau e doar pretextul vârstei
Pentru-a-ntoarce gândul tot
Înspre-o zi când altă fată
Tot pe-o bancă aşezată
Înghiţea înfrigurată
Notele cu foi cu tot.
Era-n anul patruşnouă
Şi la fel ca şi-a mea fată
Învăţa de zor chimie
La examen ca să treacă.
Eu, aveam o altă fire
Şi-n acelaşi parc cu ea
Aşezat pe-o altă bancă
Cu Orest vorbeam ceva.
– Ce zici frate de-o-ncercare?
Merită aşa ceva?
– Nu-i de tine măi amice
Are lacăte la ea!
E o sfântă, cum se zice
E departe ca o stea.
E frumoasă, nu pot spune
Dar să fim serioşi băiete
Crezi că pe la ea prin clasă
N-a aflat că eşti scaiete?
Că te-aprinzi la toate cele
Şi lucrezi pe fronturi multe
Sau că te încurci în nume
Când memoria-ţi joacă fente?
– Eşti invidios colega
Pe cel care-a depistat-o
Dar îţi jur pe-a noastră gaşcă
C-o fi altfel de-astă dată!
 
***
Zilele s-au scurs alene
Cu emoţii, probe scrise
Bâlbâieli în faţa tablei
Şi cu lista cu proscrişii.
Am luat-o-ntâi pe asta
Căutându-mă în faţă
Mare-mi fu însă mirarea
Când nu m-am mai dus acasă.
Am rămas studenţi cu toţii
Ea, Orest şi cel de faţă
Ea, în banca celor harnici
Noi, cu două fete-n faţă.
Eram veseli şi adesea
Atrăgeam priviri discrete
Mai lipseam şi de la cursuri
Dimineaţa-având concerte.
Colo sus, în amfiteatru
Jucam cărţi, luam notiţe
Şi-având timp pentru de toate
Ne-ocupam şi de fetiţe.
Erau trăsnet amândouă
Sport făceau de performanţă
Una gata măritată
Se uita după Oreste.
Cealălaltă, campioană
Nu spun că nu îmi plăcea
Dar era în perspectivă
”Cu-n profesor”, cum zicea.
Zis-făcut, prietenie
Mie asta îmi ajunge
Am de împlinit menirea
Cucerirea-unei redute.
Ce-a fost Plevna pentru alţii
Nu-i nimic în comparaţii
Cu ce-aveam să-nfrunt cu anii –
Gheaţă, aşteptări, dizgraţii…
Drept că nu fugea de mine
Veşnic eram împreună
Cu serviete până noaptea
Chiar şi fără clar de lună.
Mai erau şi alţii care
O iubeau de la distanţă
Dar fiind tot împreună
Îi priveam zâmbind din faţă.
Şi avea ea şi un cerber
Bunul unchi de mai apoi
Care o păzea năprasnic
Neplăcându-i al meu soi.
Părul meu ce pentru alţii
Era ca ceva de vis
Pentru el lăsa impresia
Haosului nedescris.
Totuşi anul trecu iute
Şi-n vacanţă am ajuns
Ea, la unchiul de pe Mureş
Eu, la Cheile din Turzi.
Vina însă ea o poartă
Căci atunci când am rugat-o
Ca să Ceară Turda-ndată
Ea pe loc a refuzat-o.
Ce să faci? S-asculţi de-Oreste?
Acum era cam târziu
Gândul alerga la dânsa
Lângă ea doream să fiu.
La Câmpia Turzii frate
Am cercat s-o las eu baltă
Şi pe drumu-obişnuinţei
Am luat-o după alta.
Era suplă şi zurlie
Şi cu voce subţirică
Piţigoi i-am spus pe dată
Şi să vezi ce-avea să fie.
La Oradea, în vacanţă
A venit să-şi vadă tuşa
Eu, m-am lăudat cu Turda
Ea, mi-a arătat uşa!
Cine oare mă pusese
Să-i vorbesc de Piţigoi?!
E ceva în firea noastră
De-a ne prezenta eroi.
Eram sigur c-o sfeclisem
N-aveam chef nici de mâncare
Mă gândeam la Timişoara
Ca la un examen mare.
Să pierzi totul într-o oră
Când un an ai pătimit
Să înfrunţi priviri subtile
Şi să spui că s-a sfârşit?!
Ce-ar fi râs amici-n gaşcă
Să mă vadă revenit
L-ale noastre sfinte treburi
Cu priviri de pocăit!
Şi cum eu îi părăsisem
După multe-avertismente
Aveau drept să mă primească
Cu-anumite-amendamente.
De noroc însă nu asta-i
Ceea ce s-a întâmplat
Nu ştiu cum, dar la cantină
Tot cu ea m-am aşezat.
Apoi totul a pornit-o
Pe aceleaşi vechi cărări
Dimineaţa pe la cursuri
Seara-n lungile plimbări.
Nu e parc, nu e străduţă
Noi să n-o fi cunoscut
Eu, jurând iubire sfântă
Ea, tăcând parc-era lut.
Cin’ putea oare să creadă
Că trecea şi anul iar
Fără să primesc răspunsul
Dragostei ce-o dam în dar?!
Şi în aste vremuri crude
Toţi vorbeau ca de-un erou
Ea, era reduta-nvinsă
Eu, umblam ca şi cu-n ou.
Veşnic teama că l-aş sparge
M-a-ndemnat s-amân atacul
Dacă aş trece la fapte?
Pe la toamnă, totuşi, poate!
Toamna-şi numără bobocii
Cei ce reuşesc în viaţă
Eu priveam cu disperare
Ce-mi mai rămânea în faţă.
Şi-ntr-o zi de toamnă plină
În drum spre Pădurea Verde
Lângă un spital cu bolnavi
Pe-un maidan cu multe pietre
Ne-am strâns mâinile deodată
Ş-am ’lergat şi ne-am oprit
Ne-am zâmbit şi din privire
Nu ştiu care ce-a citit
Dar văd totul, parc-acuma
Totul cum s-a împlinit.
Ea, m-a prins de gât cu braţul
Şi la buze a ţintit
Eu, am strâns-o după mijloc
Şi m-am aplecat grăbit.
Nu era timp pentru gânduri
Împrejur să fi privit
Noi strigam iubirea noastră
’Ntr-un sărut la infinit.
Toţi stăteau în geam ca-n lojă
Şi priveau piesa iubirii
Ea, juca rolul Julietei
Eu, pe-acel al fericirii.
Cine poate să-nţeleagă
Azi ce-a fost iubirea noastră?!
A fost vis? A fost un soare?
Sau o filă de poveste?
Prea a fost ea ideală
Prea ne-a tulburat simţirea
Mă temeam că tot ce-i mare
Nu cunoaşte nemurirea.
Că se năruie deodată
Când îţi e lumea mai dragă
Că dispare fără urme
Ca o pulbere purtată.
Multe gânduri dă iubirea
Când cei doi nu-s laolaltă
Căci nu poţi opri visarea
Nici să schimbi legile firii.
Teama asta era însă
Un pretext al întâlnirii
Noi plimbări sub clar de lună
Cu o stea, sol al iubirii.
Da, Oreste, stea ea fuse
Pân’ iubire-a cunoscut
Dar căzând din cer în braţe-mi
Chip de fată a avut.
Stau şi văd fotografia
Celei care fată-mi este
Şi-i doresc iubire mare
Mare ca într-o poveste!…

26 iulie ’77
Maputo


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

" In Bratul tau "

Curmal (Phoenix dactylifera)

NE PASA !!!!!!!